Prin relație terapeutică se înțelege, în general, legătura ce se stabilește între psiholog și clientul căruia îi acordă asistență (consiliere, psihoterapie). Se apreciază că importanța calității pozitive a acestei relații este foarte mare, estimându-se că ponderea sa în atingerea obiectivelor finale ale terapiei ajunge până la 30%. Altfel spus, o bună relație între terapeut și client are capacitate vindecătoare prin ea însăși.
Orice legătură interpersonală este construită în mod egal de cei doi participanți, responsabilitatea privind calitatea relației fiind distribuită în mod egal acestora. Deși acest principiu se menține și atunci când vorbim de o relație terapeutică, în această situație particulară, răspunderea terapeutului este semnificativ mai mare de 50%, ceea ce se datorează faptului că psihologul e conștient (sau ar trebui să fie) de puterea de influență a acestei relații asupra clientului sau. (N.B. Această observație se referă strict la relație, și nu la responsabilitatea privind întregul proces terapeutic, care se centrează pe client și are drept fundamente motivația, dorința și înțelegerea necesității de schimbare, asumarea unui rol activ în proces.)
Modul în care terapeutul “știe” să construiască relații poartă amprenta puternică a personalității sale. Acest “a ști” reprezintă atât rodul unui efort caracteristic, deliberat, de a învăța despre sine și de acumulare de tehnici specifice de interacțiune, cât și, într-o măsură importantă, un fel de a fi, un anumit talent și înclinație de a stabili contacte personale socio-profesionale.
Între factorii esențiali ce țin de personalitatea terapeutului se numără: empatia, flexibilitatea, deschiderea, încrederea în oameni, capacitatea de acceptare a diferențelor interindividuale la nivel de principii, valori, alegeri și priorități, răbdarea, interesul și curiozitatea, obiectivitatea, căldura, sinceritatea. Aceste caracteristici, care se relevă în relație, sunt completate de altele, ce țin de atingerea unui echilibru personal – emoțional, cognitiv și comportamental. Aceasta înseamnă: atitudinea matură, gândirea pozitivă orientată spre lume și viață, depășirea și integrarea experiențelor autobiografice, stabilirea de obiective și standarde realiste, cunoașterea propriilor limite și acceptarea lor, autenticitatea.
Cum deja am menționat, aceste cerințe fac parte integrantă din structura psihologică a terapeutului, dar pentru a putea fi utilizate cu maxim de beneficiu ele necesită ore lungi de prelucrare și șlefuire (ceea ce se întâmplă în cursul procesului formativ al psihoterapeutului, mai ales în partea destinată dezvoltării personale), similar oricărui alt talent ce trebuie educat și perfecționat.
Odată subliniat rolul deosebit al relației terapeutice, devine evidentă necesitatea de a acorda suficient timp și energie construirii și menținerii acestei relații, condiție sine-qua-non în parcurgerea cu succes a oricărui demers curativ psihologic. Orice încercare de a forța pătrunderea în universul interior al clientului, orice tentativă de a intra în spațiul său intim și, cu atât mai mult, orice intervenție ce vine prematur, când nu există încă acea legătură specială cognitiv-emoțională, sunt resimțite ca negative și intruzive, se soldează cu eșec în majoritatea cazurilor și pot compromite definitiv evoluția terapiei.
