În întreaga lume, speranța de viață este în creștere, aproximativ 10% din populația generală având peste 65 de ani. (1) Din perspectiva psihiatrică, aceasta înseamnă creșterea implicită a patologiei neurodegenerative și totodată a tulburărilor afective.
Perioada de bătrânețe aduce schimbări importante în modul în care individul se percepe pe sine și lumea din jur, schimbări ce apar pe întregul palier existențial, de la regresia și fragilizarea biologică până la cele ce privesc interacțiunile profesionale, sociale și familiale. (2)
Depresia vârstnicilor nu diferă semnificativ de depresia apărută în alte etape ale vieții, cu toate acestea fiind frecvent nediagnosticată și netratată, fapt cu atât mai grav cu cât sunt studii care arată că într-un număr important de cazuri de sinucidere a persoanelor în vârstă (până la 70%) a existat adresabilitate la medicul generalist în perioada ce a precedat gestul autolitic. (3)
Mitul conform căruia tristețea este un dat al batrâneții și respectiv că tulburarea depresivă nu poate fi diferențiată de îmbătrânirea normală este fals. Spre deosebire de traumele și experiențele normale emoționale cum sunt tristețea, doliul, pierderea sau modificări trecătoare ale dispoziției, simptomele tulburării depresive au tendința de a persista și interfera semnificativ cu funcționalitatea individuală.
Fenomenologia depresivă cuprinde o serie de manifestări, comune la orice vârstă: dispoziția depresivă susținută timp de minim 2 săptămâni, scăderea interesului sau plăcerii în activitățile obișnuite, lipsa de energie, fatigabilitate, scăderea încrederii și stimei de sine, sentimente de vinovăție excesivă, gânduri recurente de moarte, indecizie, diminuarea evidentă a capacității de concentrare, schimbări privind activitatea psihomotorie, tulburări de somn, modificări ale apetitului și secundar ale greutății corporale.
Există o serie de factori care pot modifica tabloul general al tulburării depresive diagnosticate la vârste înaintate. Astfel, persoanele vârstnice depresive acuză mult mai rar sentimente de tristețe, spre deosebire de preocupările legate de sănătatea fizică și acuzele hipocondriace foarte frecvent raportate de către acestea. Dificultățile subiective mnezice sunt de asemenea deseori acuzate, fără o concordanță generală cu rezultatele evaluărilor obiective, existând o corelație semnificativă între dispoziția depresivă și aceste tulburări de memorie subiective, mai ales în perioada bătrâneții timpurii (65-75 ani). Anxietatea acompaniază frecvent depresia geriatrică, și chiar și atunci când domină tabloul clinic trebuie suspectată și investigată o depresie subiacentă. Alte fenomene aflate în strânsă corelație cu depresia, care pot masca simptomatologia hipertimic negativă, sunt: apatia și lipsa motivației, demența, disfuncțiile cognitive.
Nu sunt încă suficiente date pentru a valida un subtip specific al depresiei la vârstă înaintată. Cu toate acestea, sunt studii ce identifică o formă distinctă a tulburării depresive geriatrice, caracterizată mai puțin prin dispoziție negativă și ideație depresivă decât prin deficit motivațional, dificultăți de concentrare, retard psihomotor, disfuncție cognitivă și boli somatice asociate. (1)
O clasificare practică a depresiei la vârstnici împarte entitatea în două mari categorii: depresia majoră și depresia non majoră. (1) Depresia majoră include: episodul depresiv (ușor, mediu sau sever), tulburarea depresivă majoră și tulburarea depresivă recurentă, iar depresia non majoră: depresia minoră, distimia, tulburarea de adaptare cu dispoziție depresivă, tulburarea mixtă anxioasă și depresivă. (ICD, DSM IV). (4), (5) Ambele categorii presupun riscuri similare, cum sunt sănătatea precară, izolarea, nemulțumirea și insatisfacția vieții, și se asociază cu reducerea activității fizice, disfuncție și retragere socială, mortalitate ridicată.
Din punct de vedere etiologic, există o balanță între factorii de risc și factorii de protecție în dezvoltarea depresiei. În mod cert însă, îmbătrânirea per se nu reprezintă factor de risc pentru depresia majoră, asociațiile raportate explicându-se prin creșterea problemelor generale de sănătate, acesta fiind de fapt adevăratul factor de risc. (1)
Susceptibilitatea genetică are un rol substanțial redus în etiologia depresiei geriatrice, mai ales în cazul în care debutul bolii este tardiv. În ceea ce privește sexul, femeile sunt mai predispuse la depresie, ceea ce nu se modifică cu înaintarea în vârstă, fapt explicat parțial de expunerea ridicată la alți factori de risc ai depresiei. (6) Un rol important îl joacă starea civilă, depresia fiind mai frecventă la persoanele singure, văduve sau divorțate.
Procesul normal de îmbătrânire se asociază cu scăderea concentrațiilor neurotransmițătorilor (serotonină, dopamină, noradrenalină) și a metaboliților acestora, fapt care ar putea favoriza instalarea fenomenelor depresive, dar care nu este suficient demonstrat încă.
Modificări de structura cerebrală, cum este atrofia cerebrală moderată, pot să apară în depresie la orice vârstă. Se pare că în ceea ce privește depresia majoră cu debut tardiv s-au evidențiat leziuni la nivelul substanței albe profunde și leziuni subcorticale la nivelul substanței gri. De altfel se știe că în bolile care afectează circuitele subcortico-frontale (Parkinson, Huntington) incidența depresiei este ridicată. (1)
Relația între factorii vasculari și depresie a fost stabilită de numeroase studii. Hipertensiunea, dezechilibrele lipidelor serice, fumatul, consumul de alcool se corelează pozitiv cu depresia. În plus, la vârstnici, și hipotensiunea reprezintă factor de risc pentru tulburarea depresivă, probabil mai ales prin hipoperfuzia cerebrală secundară.
Dizabilitățile și handicapurile generate de alte condiții medicale cresc suplimentar susceptibilitatea pentru depresie, în general existând un raport direct proporțional între severitatea acestora și intensitatea fenomenologiei depresive.
Factorii externi de stres cronic concură la instalarea și menținerea depresiei, între aceștia enumerându-se: declinul stării de sănătate, scăderea mobilității, deficitele senzoriale, declinul funcțiilor cognitive, probleme majore ce afectează membrii familiei, dificultăți financiare și maritale, izolarea socială, dependența de alte persoane, îngrijirea altor persoane cu boli cronice.
Un alt aspect semnificativ îl reprezintă capacitatea de adaptare la evenimentele negative de viață, care apar frecvent în perioada aceasta: pierderea partenerului (doliu), afecțiuni somatice acute, îmbolnăvirea persoanelor apropiate, crizele financiare majore, instituționalizarea, dificultățile de relaționare sociale și familiale.
Importanța diagnosticării și tratării depresiei geriatrice derivă din impactul acestei boli prin ea însăși, dar și prin riscul pe care îl reprezintă pentru o serie de condiții medicale. Astfel, depresia este un factor de risc independent pentru accidentele vasculare, insuficiență cardiacă, neoplazii (probabil prin intermediul afectării sistemului imunitar), afectează negativ prognosticul infarctului de miocard și accelerează declinul general al stării psihice. (7), (8)
În multe cazuri, depresia este mascată (și de aici subdiagnosticată) de altă patologie psihiatrică care poate domina tabloul clinic. Astfel, anxietatea, tulburarea obsesiv –compulsivă, panica ce apar pentru prima dată la vârstă înaintată ascund de fapt simptomele unei depresii. Comorbiditatea depresie-demență se întâlnește frecvent în practica psihiatrică, dar, de cele mai multe ori, severitatea deteriorărilor psiho-cognitive și existența unor simptome comune celor două patologii fac dificilă diagnosticarea tulburării depresive. (1)
Managementul ideal al depresiei geriatrice include intervenții pe toate segmentele și aspectele deficitare ale pacientului, cu asigurarea echilibrului și suportului familial, social, financiar, diagnosticarea și tratarea corespunzătoare a afecțiunilor asociate.
În ceea ce privește sfera psihică, modalitățile de terapie sunt reprezentate în principal de psihoterapie și de tratamentul farmacologic. Psihoterapiile pe termen scurt, mai ales terapia cognitiv- comportamentală și terapia interpersonală, s-au dovedit a fi eficiente, chiar și ca monoterapie. Beneficiul maxim se obține prin combinarea psihoterapiei cu administrarea medicației antidepresive, obținându-se efecte pozitive în până la 80% din cazuri. Dintre clasele de antidepresive, este preferată cea a inhibitorilor selectivi ai recaptării serotoninei, atât pentru efectul terapeutic cât și pentru efectele potențiale secundare reduse ca frecvență și severitate. (8)
Bibliografie
1. Baldwin R.C., Chiu E., Katona C., Graham N. – Guidelines on Depression in Older People, 2003
2. Sion G. – Psihologia vârstelor, Ed. Fundației România de Mâine, 2006
3. Older Adults: Depression and Suicide Facts – www.nimh.nih.gov, 2007
4. Lazarescu M. (coord) – Clasificarea tulburărilor mentale și de comportament. Simptomatologie și diagnostic, Ed. All Educational, 1998
5. American Psychiatry Association – Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale, DSM-IV-TR, Asociația Psihiatrilor Liberi din România, 2003
6. Beekman A.T., Copeland J.R., Price M.J. – Review of community prevalence of depression in later life – www.bjp.rcpshyc.org, 1999
7. Grace S.L., Abbey S.E., Pinto R., Shnek Z.M., Irvine J., Stewart D. – Longitudinal Course of Depressive Syptomatology After a Cardiac Event – www.psychosomaticmedicine.org, 2005
8. Mandelli L., Serretti A., Zanardi R., Rossini D., De Ronchi D., Tarricone I., Colombo C. – Antidepressant response in the elderly – www.medline.com, 2007
