Adolescența reprezintă o etapă de tranziție ce face legătura între stadiul de copil și cel de adult. Ieșirea din copilărie și transformarea într-o persoană matură înseamnă de multe ori presiuni suportate cu greu, ce pot atrage după ele adevărate furtuni intrafamiliale.
Perioada adolescenței e marcată de probleme specifice. Acum e momentul stabilirii identității de sine, cu clarificarea elementelor sale componente: fizică, sexuală, vocațională, moral-spirituală.
Din punct de vedere fizic, începând de la pubertate (pe care unii autori o consideră substadiu al adolescenței) au loc modificări constituționale, cu creșteri în înălțime și greutate, creșteri osoase și musculare nu întotdeuna concordante, ceea ce uneori înseamnă o dizarmonie în aspectul general care determină preocupări deosebite legate de corpul aflat în dezvoltare, sentimente de nemulțumire, conflicte în încercarea de acceptare a unei noi imagini. Deși aparent minore, dificultățile pot deveni adevărate probleme existențiale. Acestor schimbări li se adaugă explozia hormonală, cu rol în maturizarea biologică. Apar transformări ale caracterelor sexuale primare și apar caracterele sexuale secundare, specifice fiecărui gen. Modificările fizice cu care se confruntă adolescentul presupun un efort foarte mare de adaptare al acestuia. Spre sfârșitul adolescenței, disproporțiile se ameliorează și dispar, lucrurile se echilibrează, metamorfoza se desăvârșește, lăsând tânărului adult un corp format, cu trăsături bine definite ale chipului, formând astfel o clară identitate fizică.
În același timp se finalizează și etapa de maturizare sexuală. Dacă primele impulsuri sexuale seamănă derută în mintea și corpul adolescentului, odată cu câștigarea controlului asupra acestora și odată cu stabilizarea funcționarii hormonale, intrarea în următoarea etapă a vieții, cea de adult, înseamnă și stabilirea identității sale sexuale. Un rol important revine aici modelelor parentale, ce influențează adoptarea de roluri specifice de gen. De asemenea, în cristalizarea identității sexuale, elemente esențiale derivă din interacțiunea cu persoane de sex opus. Adolescența deschide în general fereastra ce permite primele legături sentimentale, în care se înfiripă primele relații romantice și apar cele dintâi experiențe intime, iar modul în care adolescentul se confruntă cu aceste noi ipostaze își pune amprenta asupra laturii sale sexuale.
Adolescența reprezintă de asemenea un punct de răscruce din punct de vedere al vocației: momentul de alegere a carierei. Dacă până acum copilul a mers pur și simplu la școală și a urmat o programă școlară stabilită de alții, acum se ajunge la o intersecție, unde fiecare drum înseamnă o direcție profesională care va aduce succese sau eșecuri. Dar cât de grea este alegerea când direcțiile sunt atât de multe, când dorințele adolescentului nu sunt văzute că cele mai “profitabile” de către cei din jur, când toți îi spun “să faci cea mai bună alegere!”. De multe ori acesta e momentul în care se renunță la copilărie și la visurile frumoase construite de la întrebarea standard: “Ce vrei să te faci când o să fii mare?”, momentul când planurile se confruntă (și cel mai des pierd) cu realitatea. Desigur, sunt și cazuri în care există un talent sau un interes deosebit pe o direcție binecunoscută din copilărie, cazuri în care identitatea vocațională e stabilită din timp, trecerea prin adolescență nefiind decât o etapă oarecare din drumul spre realizarea țelului. Dar aceasta se întâmplă mai rar. În mod obișnuit, alegerea înseamnă lungi dezbateri în familie, multe frământări individuale într-o încercare obositoare de a descoperi adevărata chemare. Din păcate, puțini adolescenți realizează că deciziile pot fi schimbate pe parcurs, că de pe orice drum poți să te întorci, că a te răzgândi nu e un capăt de țară. Fără o conștientizare a acestor lucruri, decizia pare o sentință pe viață, ceea ce contribuie negativ la echilibrul adolescentului.
O altă sarcină specifică acestei perioade este stabilirea unei identități moral-spirituale, ceea ce face referire la dimensiunile etice ale fiecărui om, la principiile ce vor servi drept constituție de-a lungul vieții, la tot ce poate însemna spiritualitate. E etapa în care dezvoltarea morală atinge nivelul de autoacceptare, de complianță voluntară la etică, depășind stadiul preconvențional (acceptarea deciziilor pentru evitarea pedepsei) și pe cel al conformității convenționale cu rolul (acceptarea deciziilor pentru menținerea prieteniilor) (L. Kohlberg).
Aceste procese de formare au loc simultan, sub o dublă influență – interioară, prin presiunea de dezvoltare și maturare firească, înscrisă în structura biologică predeterminată, și exterioară, incluzând aici mediul familial, școlar și social. Dificultățile derivă din gradul de adaptare al fiecăreia din aceste identități la standardele impuse de cele trei mari grupuri obișnuite de influență externe. Situația optimă e cea în care identitatea se conformează cerințelor mediului. Când aceasta nu se întâmplă, adolescenții o resimt profund și dezvoltă comportamente particulare, relativ specifice. O variantă este retragerea în sine, cu tendința de izolare într-o lume interioară, în care scad contactele cu colegi, prieteni, familie, cu ore lungi de autoanaliză, nemulțumiri, ruminații existențiale, ajungând deseori la căutarea propriului sens, cu întrebări (pseudo) filosofice despre destinul ca individ, destinul întregii omeniri. O a două varianta este răzvrătirea împotriva a tot ce poate însemna autoritate, din cauza unor standarde și limite considerate prea înguste, îngrădind aspirații și dorințe neconforme cu normele acesteia. E cazul adolescentului care începe să lipsească de la ore, se ceartă cu profesorii, pleacă de acasă, refuză regulile familiei și sfaturile celor mai vârstnici că el, își găsește aliați în prieteni care la rândul lor par a se sufoca în legile nescrise ce pun granițe atunci când libertatea devine un risc. Cele două situații problematice standard sunt două poziții extreme. În prima, individul își dezvoltă un univers interior vast pe care vrea să îl stăpânească, în timp ce prin comportamentul lui pare a se considera prea mic față de lumea exterioară. În a două, există preocuparea tânărului de a-și crește libertatea spre a cuceri lumea din jur, părând prea mare pentru lumea asta mică, cu prea puțin timp de a se uita în propriul suflet. În momentul în care negocierea între individ și mediu așează frontierele propriei identități la o distanță satisfăcătoare pentru ambele tabere, criza se rezolvă, pas esențial în drumul la capătul căruia de află stadiul de adult.
Ce se întâmplă într-o familie când copilul își începe bătălia de cucerire a propriei identități?
Trecerea copilului prin adolescență corespunde unei noi etape a ciclului vieții de familie, etapă cu sarcini de dezvoltare specifice, ce presupune un efort nou al întregii familii în depășirea cu bine a momentului de vulnerabilitate. Modificările din interiorul familiei au ca punct de plecare noua identitate de sine pe care adolescentul și-o formează, structurându-se ca adult. Bătând la ușile maturității, el are nevoie de recunoașterea acestui statut, ceea ce înseamnă atât auto-adaptare cât și adaptarea familiei sale la identitatea conturată. În interiorul familiei, schimbarea rolului generic de copil cu cel de adult atrage deseori după sine un dezechilibru al homeostaziei. Pentru părinți, copilul rămâne pentru totdeauna un copil, de aceea acceptarea lui ca adult este adesea un proces dificil, în care și părinții sunt nevoiți să își reajusteze așteptări, gânduri, dorințe, emoții.
Ce se modifică?
Granițele interpersonale. În nevoia de cristalizare a propriului eu, de a-și găsi limitele identității sale de acum singularizate, apare o rigidizare a granițelor interpersonale. Adolescentul, fie prin retragere în sine, fie printr-o atitudine rebelă, marchează o ruptură față de sistemul familial, și îndeosebi față de părinți, din cauza dorinței sale de independență. Aceștia observă schimbarea și au senzația că nu-și mai recunosc copilul. Dacă înainte acesta era deschis față de ei, avea dese manifestări emoționale pozitive, le solicită ajutorul și sfatul, acum el se închide într-o lume a lui (care poate fi camera sa ori grupul de prieteni), nu le mai vorbește despre ce face și ce simte, nu mai ține cont de opiniile lor. Părinții reacționează uneori foarte puternic la aceste manifestări, catalogându-le ca „lipsă de respect”, „copilării”, „pretenții exagerate”, „consecințe ale unui anturaj prost” ceea ce duce, evident, la certuri, discuții aprinse și sentimente de suferință și neînțelegere de ambele părți.
Regulile. Un punct esențial pentru evitarea sau ameliorarea conflictelor adolescent/părinți îl reprezintă renegocierea regulilor. Deși sunt conștienți că a trăi într-o societate, de orice fel, presupune conformarea la niște norme, între adolescenți și „regulă” se dă o luptă de principiu, ce e motivată de aceeași nevoie de independență, unicitate și libertate. Astfel, căutarea acelor limite proprii înseamnă forțarea vechilor reguli stabilite în interiorul familiei, necesitatea adolescentului concretizându-se în scăderea controlului părinților. Reguli de genul: „la ora 9 seară ești în casă”, „nu ai voie să lipsești noaptea de acasă”, „nu poți fi prieten cu x, y pentru că te influențează în mod negativ”, „la calculator stai maxim 1 oră pe zi”, „nu pleci singur în vacanțe”, „situația școlară îți e verificată lunar prin discuția cu dirigintele”, „trebuie să știm despre fiecare prieten nou”, deși acceptate ușor ca și copil, acum sunt văzute ca și constrângeri și limitări ale libertății și obligă la o reevaluare ce va fi făcută cu multe precauții pentru ca autoritatea părinților să nu fie complet redusă la tăcere.
Responsabilitățile. Statutul spre care se tinde, cel de adult, presupune atât drepturi cât și îndatoriri. Libertatea și independența vin împreună cu obligativitatea de asumare a unor noi responsabilități. Aceasta înseamnă preluarea unor sarcini casnice, asumarea consecințelor ce derivă din anumite decizii, implicarea responsabilă în alegerile făcute (de la grupul de prieteni, la modul de petrecere a timpului liber și până la direcția carierei). Creșterea gradului de responsabilizare se află în legătură cu un alt pas important în evoluția familiei din perioada aceasta, aceea a implicării adolescentului în decizii dând cuvântului său greutate mult mai mare, pas care determină nevoia unei reechilibrări a forțelor în jocul de putere specific familiei.
Ce înseamnă terapia sistemică pentru o familie cu adolescenți?
Rolul de părinte presupune asigurarea confortului material și emoțional pentru o dezvoltare armonioasă a copilului, pentru pregătirea acestuia pentru viața de adult, modelându-l astfel încât să fie o persoană flexibilă, care să reușească să se adapteze provocărilor și neprevăzutului și în același timp să rămână el însuși. A fi părinte înseamnă ani întregi de grijă, dragoste, înțelegere și protecție, de preocupări permanente pentru siguranța fizică și emoțională. Înseamnă eforturi de a controla mediul pentru a proteja ființa mică și inițial neajutorată. Momentul adolescenței, ultima treaptă ce separă copilăria de maturitate e cel în care părintele trebuie să renunțe la tot ce a făcut până atunci, să aibă încredere în investiția pe care a făcut-o până acolo, ceea ce poate fi extrem de dificil. Confuzia, ambivalența, neliniștea nu sunt doar apanajul sufletului adolescentin, ci și a celui părintesc. În acest fel și în acest punct apar neînțelegeri și conflicte între cele două „tabere” care se văd puse pe poziții antagonice deși amandouă au aceleași interese.
În terapie poate intra adolescentul, părinții sau întreagă familie.
De cele mai multe ori, terapia vizează îmbunătățirea comunicării între copil și părinți, pentru că în majoritatea cazurilor cele două părți nu își găsesc o cale eficientă de a comunica, deși țelurile lor sunt aceleași. Terapia individuală sistemică de adresează adolescentului și include mai multe nivele, având ca obiective: acceptarea propriei identități, procesul de cristalizare a personalității, evaluarea și îmbunătățirea imaginii de sine și secundar a autostimei, exprimarea matură a opiniilor și susținerea acestora, reglajul optim al limitelor personale, clarificarea de concepte precum libertatea, independența, procesul decizional și relativizarea semnificațiilor acestora, evidențierea rolului părinților, diferențierea între intenție și comportamentul de punere în practică a intenției, învățarea tehnicilor de negociere, stratificarea eficientă a priorităților ș.a.. În terapia de familie se urmăresc: evidențierea circularității, împărțirea echitabilă a responsabilității pentru atmosfera intrafamilială, necesitatea modificării granițelor, responsabilizarea adolescentului și deresponsabilizarea parțială a părinților, acordarea de suport emoțional atât adolescentului cât și sistemului parental. Alte probleme și situații ce necesită intervenție sunt: existența unor sarcini nerezolvate în etape anterioare ale vieții de familie care fragilizează suplimentar sistemul, presiuni din partea unor suprasisteme sau sisteme cu care se interacționează, dezvoltarea unor simptome grave ce fac necesară prezența altor specialiști etc.
Trecerea prin adolescență este în concluzie un proces dificil pentru întreaga familie, care destabilizează echilibrul dinamic construit până atunci. Este practic o etapă revoluționară ce rareori trece fără frământări, în care cei doi parteneri ai așa-zis-ului conflict (adolescent/părinți) se redefinesc și se transformă reciproc, motiv pentru care, pentru o scurtă perioada de timp, nu reușesc parcă să se mai recunoască. Ei au nevoie de ceva vreme să se redescopere reciproc, să învețe să se accepte și să se înțeleagă chiar dacă la finele perioadei își vorbesc de pe cu totul alte poziții decât până atunci. Adolescența este acel moment în care e nevoie de o anumită distanță pentru desăvârșirea unui Eu matur, crisalidă care asigură o scurtă ruptură de mediu necesară metamorfozei de la copil la adult.
Bibliografie
1. Grațiela Sion – Psihologia vârstelor, ed. Fundației România de Mâine, 2007
2. Michael P. Nicholas, Richard C. Schwartz – Terapia de familie – concepte și metode, ediția a 6-a, 2005
