Cândva (nici nu mai știi dacă s-a întâmplat demult, sau mai recent, sau poate se întâmplă încă) înotai în ape tulburi. La început frumos și elegant, îndreptându-te spre țărmul pe care îl vedeai limpede în fața ta. Dar s-a pornit furtuna, apa s-a învolburat, nu mai reușeai să îi faci față. Ai început să dai din mâini din ce în ce mai haotic, să îți pierzi energia, să nu mai vezi limpede. Peste tot apă întunecată, vârtejuri ce te trăgeau spre nicăieri. Ai continuat să îți miști brațele și picioarele, să faci eforturi disperate să te menții la suprafață. Speranța că vei ajunge la mal se micșora cu fiecare încordare a mușchilor… nici măcar nu se mai vedea țărmul. Te învârteai parcă în cerc, epuizat, gândindu-te cu frică în fiecare secundă că nu mai poți, alternativa renunțării la luptă (pe care habar nu aveai cu cine o duci – cu viața? cu destinul? cu alții? cu tine însuți?) licărind din ce în ce mai tare. Ai reușit să strigi după ajutor, fără să crezi că cineva te poate auzi. …Și ceva s-a întâmplat. Ai fost auzit. Cineva ți-a sprijinit corpul obosit, ți-a spus că va fi bine și altele, pe care nu ți le mai aminteșți. Ai mai găsit un strop de energie, ai ajuns la liman. Practic, nu te-a salvat nimeni, dar ai fost ajutat să te salvezi.
Azi stai pe mal. Și mai înoți uneori. Apa e când liniștită, când mai învolburată, dar nu mai are răutatea aceea de atunci. Îi faci față, te mai lupți cu ea, dar te simți stăpân pe forțele tale și nu ți s-a mai întâmplat să scapi din vedere malul.
Stând acolo, pe malul tău, vezi că marea începe să se agite. Undeva, nu prea departe, pare de-a dreptul turbată, deși valurile ajung relativ calme până la tine. Undeva e furtună. Și cineva e în apă. Chiar nu e departe de tine! Oscilezi între a rămâne liniștit doar privind spectacolul și a te îngrijora. Realizezi că în apă e chiar cel care te-a salvat. “Nu se poate… Ce să fac?… Eu nu știu să înot atât de bine… N-am salvat niciodată pe nimeni… Nu mă pricep… Dacă mă pierd și ne soarbe apa pe amândoi?… Și totuși… E singur… înoată sau doar se zbate? Vreau să-l ajut, dar cum? El e puternic, trebuie să reușească singur. Cine sunt eu să îl pot ajuta? Dacă ne soarbe apa pe amândoi? Dar…, dar… Ce să fac? Nu e nimeni pe aici mai puternic decât mine? Nici un alt salvamar?” …Și gândurile aleargă tot așa, nebune, în timp ce undeva, nu prea departe de tine, salvamarul își pierde energia, își pierde speranța și începe să se lase copleșit de alternativa renunțării la luptă.
Ei, ce faci?
Înainte de a decide, nu uita următoarele:
- ești mult mai puternic decât crezi, dacă ai reușit să ieși dintr-o încăierare cu apa (cu destinul, cu viața, cu tine, cu alții?) ce credeai că poate să-ți curme zilele;
- tu, cel care azi ești pe mal, ai mult mai multă forță decât un om sleit de lupta cu vârtejurile, chiar dacă omul respectiv e însuși cel care îi salvează pe ceilalți;
- știi, deși poate nu ești conștient de asta, toate sfaturile și încurajările pe care le-ai primit în momente de coșmar, doar dă-ți voie să ți le aminteșți și folosește-le cu încredere;
- când ai ajuns la capătul puterilor, orice adiere de vânt o resimți ca pe un uragan;
- orice salvamar este, în fond, un om ce-și traversează și el furtunile;
Crede! – în tine, în celălalt.
(Un salvamar e oricine alege/știe/vrea să se arunce în apă pentru a te ajuta.)
