Azi nu am nicio poveste de spus. Azi am văzut doar că e toamnă și dorul meu de copaci arămii, de aerul dens de umbre, și de ploaia în stand-by începe să se calmeze. Un dor ca o foame dureroasă de frunze zdrobite sub tălpi, de un soare cu gene plecate, de parcuri încărcate de nostalgie. Dacă e să fiu sinceră, toamna m-a speriat de când mă știu. Poate de asta am început să o iubesc și să-mi fie dor de ea – “ține-ți prietenii aproape, ține-ți dușmanii și mai aproape”. Și am confruntat-o și m-am luptat cu ea (…“lasă-mi, toamnă, pomii verzi…”) până ne-am împrietenit. Și i-am umplut zilele cu momente magice, și am tremurat printre stropi doar pentru a mă încălzi în cafenele aglomerate, și mi-am luat iubitul și am cucerit alei după alei de răcoare, de bănci bronzate, de picuri enervanți.
Și gânduri, și idei, și amintiri îmi aleargă bezmetic prin minte… Oare iubesc toamna pentru că toamna a devenit…Tu?
Ia-mă de mână, dragul meu, și hai să respirăm melancolii cu miros de rugină și brumă!
