Și am ajuns eu însămi.
Am început prin a mă căuta. Am plecat la drum cândva, dar drumul mi s-a spart în mărunte cărări. Am închis ochii și m-am prefăcut, fără să știu, că văd. Am deschis ochii și m-am speriat. Și m-am zbătut în teamă și neputință, ambalate frumos în hârtie colorată. Și-am tot rătăcit până când am văzut că eram încuiată într-un vis nevisat de mine. Și atunci, plângând, am țipat. Mi-am înfipt unghiile în carne, mi-am rupt ancorele și liniștea ce nu-mi aparținea și am sfâșiat somnul până când am ajuns la mine. M-am trezit însă îngrozită în mijlocul furtunii, iar vânturi năpraznice m-au aruncat de colo colo. Nu știam când e zbor, când e iminentă zdrobire de stânci, când lumina era o rază de soare sau doar un alt fulger îndreptat spre sufletul meu. …Am strâns din dinți rugându-mă să nu mă pierd…
Și am decis: eu rămân eu. Furtuna se poate opri sau poate continua, dar eu vreau să ies din ea și să trăiesc cu ochii deschiși, în lumină.
