“Ești fericit?”. Un zâmbet trist și oarecum superior însoțește adesea răspunsul: “Ce glumă e asta? Nu există așa ceva. Fericirea e o fantezie a oamenilor naivi (…ca să nu spun proști)”.
Cum eu mă consider, de multe ori, un om fericit, răspunsul mă intrigă. Așa încât, hai să vedem în DEX.
“Fericire = stare de mulțumire sufletească intensă și deplină”
De ce atunci cei mai mulți oameni nu se recunosc ca fericiți? De ce în propria definiție a fericirii nu se include criteriul duratei? “Intens și deplin” poate însemna foarte bine 10 secunde, 10 minute, 10 zile. Sau la fel de bine 7 secunde, 7 minute… Sau la fel de bine 11 secunde, 11 minute…
Da, știu. Dincolo de definiția clară, fiecare își asociază după cum dorește cuvântul cu starea a cărui încărcătură o cuprinde. Dar nu-i așa că dacă nu ne-am gândi că fericirea ar trebui să fie (aproape) eternă, toți ne-am putea considera fericiți din când în când? De ce încăpățânarea de a fi nemulțumiți, de a caută motive de supărare, de a râde trist și oarecum superior: “Ce glumă e asta?…” Magnetismul negativității, căutarea fisurilor din “bine”, preocuparea devenită obsesie în a găsi în orice secundă frumoasă o pată – ce rost au? A fi nefericit să fie un titlu de glorie? …Mulțumesc, pentru mine nu.
